|
|
RELAŢIA
CU PUTEREA EXECUTIVĂ
Relaţia
de autoritate a Ministrului Justiţiei cu procurorii
Conform
dispoziţiilor art.131 din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară
activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii
şi al controlului ierarhic sub autoritatea ministrului
justiţiei. Aceasta nu înseamnă că Ministerul Public este
subordonat ministrului justiţiei.
Pentru această reglementare legiuitorul a avut în vedere şi
opiniile unor savanţi ai dreptului, cum a fost ilustrul profesor
Garconnet care susţinea că în multe ţări lumea se teme ca un
minister public cu totul supus puterii executive să nu fie din
punct de vedere politic o armă grea în mâinile unui guvern, iar
marele penalist I. Tanoviceanu arăta că „Toţi autorii de
drept penal, toţi specialiştii şi toţi cei care năzuiesc să
asigure justiţiei condiţiile unei desăvârşite funcţionări,
susţin cu argumente ce nu cunosc replică, independenţa
Ministerului Public. Ce păcat însă, că nu aceştia fac legile”.
Autoritatea ministrului justiţiei nu are în legislaţia noastră
sensul unei subordonări ierarhice, ci acela al unei relaţii
administrative, similară cu relaţia existentă între ministrul
justiţiei şi instanţele judecătoreşti.
Ministerul Public nu se află sub autoritatea ori subordonarea
Ministerului Justiţiei, procurorul nu poate primi ordine de la
funcţionarii acestui minister.
Modalităţile prin care ministrul justiţiei îşi exercită
autoritatea asupra Ministerului Public au fost stabilite prin
art.69 din
Legea 304/2004
pentru
organizarea judecătorească, după cum urmează:
(1)
Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie
iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii,
exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume
desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul
general al Parchetului Naţional Anticorupţie, ori de ministrul
justiţiei.
(2) Controlul constă în verificarea eficienţei
manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc
atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de
serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în
lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza
măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi
soluţiile adoptate.
(3)
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau,
după caz, procurorului general al Parchetului Naţional
Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea
îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru
prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor
art.414
Cod procedura penala
şi art.329 Cod procedura
civila,
Ministrul Justiţiei poate cere Procurorului General al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să
sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în
interesul legii în materie penală sau civilă.
Aceste atribuţii sunt expresia autorităţii ministrului justiţiei,
fără a avea însă semnificaţia unei subordonări.
Potrivit art.235 si 262 din
Codul de procedura penala,
procurorul este îndrituit să dispună asupra acţiunii
penale şi în legătură cu sesizarea instanţelor judecătoreşti.
În legătură cu participarea procurorului la
judecarea cauzelor, posibilităţile de control sunt total
eliminate de prevederile art.67 alin.2 din
Legea 304/2004,
republicată care prevăd că procurorul este liber să prezinte în
instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit
legii, ţinând seama de probele administrate în cauză.
Procurorul poate contesta intervenţia procurorului
ierarhic superior pentru influenţare în orice fel a concluziilor.
De asemenea, Ministerul Public nu se află subordonat
nici din punct de vedere financiar sau organizatoric
Ministerului Justiţiei, având personalitate juridică proprie şi
fiind ordonator principal de credite.
Însemnătatea deosebită a asigurării independenţei
politice a procurorului în contextul garantării legalităţii
şi imparţialităţii urmăririi penale a fost evidenţiată şi în
cadrul Congresului ONU din 1995 de la Cairo pentru prevenirea
crimei şi tratamentul delicvenţilor.
Astfel, din conţinutul documentelor cadru prezentate
la acest congres, în condiţiile unei tendinţe generale de
influenţare prin mijloace politice ori administrative a
deciziilor adoptate de procurori în cursul investigaţiilor
penale, rezultă necesitatea de a se proceda la o reconsiderare
şi reafirmare a rolului crucial care îi revine procurorului
în administrarea justiţiei penale şi de a se garanta
exercitarea, independent de orice imixtiune politică, a acestor
importante responsabilităţi, în conformitate cu litera şi
spiritul principiilor directoare ale ONU.
Aceasta este singura modalitate prin care se poate
asigura echitatea şi obiectivitatea justiţiei penale, precum şi
protecţia efectivă a cetăţenilor împotriva infracţiunilor.
De altfel, astfel de principii se desprind şi din
lectura Recomandării 19(2000) a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, document care pornind de la premisa că
Ministerul Public joacă un rol determinant în sistemul de
justiţie penală, precizează că: „statele trebuie să ia măsuri
corespunzătoare pentru a face astfel ca membrii Ministerului
Public să‑şi poată îndeplini misiunea lor fără ingerinţe
nejustificate (din partea puterii executive, n.n.) şi fără
riscul de a determina, dincolo de limita rezonabilului,
răspunderea civilă, penală sau de altă natură”. „Ministerul
Public trebuie în orice situaţie să fie în măsură să‑şi exercite
fără obstacole urmărirea agenţilor statului pentru delicte
comise de către aceştia, în special delicte de corupţie, abuz de
putere, violare evidentă a drepturilor omului şi alte delicte
recunoscute de dreptul internaţional”.
Parchetele sunt independente şi faţă de
instanţele judecătoreşti.
Instanţele nu au dreptul să‑şi modifice actele de
sesizare şi nici să facă aprecieri orale sau în motivarea
hotărârilor asupra valorii acţiunii procurorilor.
De asemenea, preşedintele completului de judecată nu
are dreptul să refuze cuvântul procurorului şi nici să‑l
retragă. |
|
